Un renume precum al Bailor Herculane nu se poate dobandi decat printr-o mostenire istorica, culturala si naturala incontestabila. Astfel istoria bimilenara a statiunii incepe odata cu prima sa atestare documentara in anul 153 e.n., atestare consemnata pe o tabula votiva descoperita in siturile arheologice deschise la mijlocul secolului XIX in zona localitatii.
Cunoscuta la inceputuri doar de legiunile romane stabilite in zona Severinului si de administratia romana a regiunii, statiunea devine in scurta vreme un important punct de atractie pentru aristocratia Romei antice. Descoperite si ingrijite de romanii de rand stabiliti in Dacia, miraculoasele izvoare termale ajung obiect de veneratie in intreaga lume romana, protectorul cultului inchinat lor fiind nimeni altul decat legendarul erou Hercules.
Odata cu Retragerea Aureliana si incheierea perioadei de dominare romana, meleagurile raman in grija celor ce urmeaza sa marcheze atat viitorul asezarii, cat si a istoriei unei noi natii. Cultul balnear patronat odinioara de zeitatile romane este inlocuit de cunoasterea spre care localnicii incep sa se deschida odata cu crestinarea. Astfel incepe sa primeze valoarea terapeutica a izvoarelor tamaduitoare mai degraba decat sacralitatea ce le-o asociau romanii.
Evul Mediu aduce asupra firului istoriei asezarii negura ce acopera aceasta intreaga perioada in contextul spatiului carpato-danubian, izvoarele istorice zgarcindu-se cu relatari din acele vremi.
In timpuri marcate de razboaie si de cotropiri straine, linistita vale a Cernei ramane insa neatinsa de schimbari. Dupa descrierile prezentate reginei Tereza de catre capitanii ostilor detasate in acest colt al noului Imperiu Austriac, intreaga asezare fusese schimbata doar de trecerea timpului, timp in care natura isi reproclamase ceea ce oamenii intemeiasera aici.
Incepand cu 1718, odata cu Pacea de la Passarovitz, istoria moderna si contemporana a Bailor Herculane gaseste statiunea in reconstructie, sub o noua dominare ce ii intelegea potentialui incontestabil. Inceputa in 1736, reconstructia si modernizarea “bailor” si a infrastructurii este facuta cu ajutorul granicierilor banateni. Majoritatea edificiilor din statiune, care poarta amprenta unui baroc austriac impresionant sunt construite in aceasta perioda infloritoare.
Statiunea incepe sa atraga din nou inalta societate, fiind vizitata de-a lungul timpului de mari personalitati, intre care: Imparatul Iosif al II-lea , Imparatul Francisc I si Imparateasa Charlotte, Imparatul Franz Joseph si Imparateasa Elisabeta. In 1852, Imparatul Austriei numeste Baile-Herculane drept “ceea mai frumoasa statiune de pe continent”, iar minunatiile naturale ale Vaii Cernei isi gasesc loc in jurnalul intim al imparatesei Elisabeta, in care Baile Herculane sunt o prezenta incantatoare si aparte, jurnal expus in Muzeul Nicolae Cena, ale carui colectii au inceput sa fie constituite incepând cu anul 1922.
Prosperitatea statiunii continua sa fie alimentata, iar faima sustinuta de generatii noi de vizitatori in perioada interbelica. Dupa cel de-al doilea razboi mondial insa, desacralizarea izvoarelor tamaduitoare continua prin trecerea de la pretuirea sincera a crestinilor la exploatarea la care este supusa statiunea in epoca comunista.
Zorii unei noi ere gasesc Baile-Herculane in cautarea unei identitati furate de nepasarea si nepriceperea ce aduc statiunea in afara cautarilor vizitatorilor ce odinioara gaseau in acest loc un mic colt de rai. Consolidarea acestei identitati pare insa acum mai aproape decat oricand, odata cu orizontul ce se zareste in pragul reunificarii acestor meleaguri cu o Europa care nu de mult le venerau.
Mostenirea impresionanta ce sta marturie maretiei sale, fac ca statiunea sa renasca din nou, revigorata de noi gospodari pregatiti sa readuca in linistita si pitoreasca vale a Cernei spiritul de calm si prosperitate ce odinioara o caracteriza.